Baza sportivă Sf. Eugen‎ > ‎Omisat‎ > ‎Omi din Cer‎ > ‎

Fericitul Iosif Gerard

Numele meu este Iosif Gerard. Sunt un Oblat al Mariei Imaculate, misionar în Basutoland, în Africa de Sud. Ei mă numesc Cavalerul din Malouti, acei munţi de un albastru închis unde locuieşte populaţia Basotho.
Tot ministerul meu se sprijină pe calul meu, un cal de munte care nu gâfuie niciodată, cu glezne solide, cu copite sigure. Ajuns la optzeci de ani, tot încalec în fiecare zi pe cal şi merg din colibă în colibă, vizitând bolnavii şi catehizând copii şi adulţi până la coborârea serii.
Sunt născut la 12 martie 1831 în Franţă, într-un mic sat lorenez, Bouxieres-aux-Chenes, câţiva chilometri la nord-est de Nancy. Copil, ca şi toţi ceilalţi mici lorenezi, am devenit un păstor; aşa petreceam ore în şir singur cu turma mea. Am păstrat pentru toată viaţa semnul acelei solitudini a păşunilor unde mă distram stând de vorbă cu Dumnezeu. Monotonia existenţei mele de păstoraş era întreruptă câteodată când familia pleca în pelerinaj fie la Nancy la sanctuarul Notre-Dame-du-Bon-Secours fie la Sion la picioarele Fecioarei care veghează asupra poporului lorenez, şi de care oblaţii, confraţii mei, se îngrijeau.
În 1844, datorită ajutorului financiar a unui om generos, devenii un elev al seminarului mic din Pont-a-Mousson. Părintele Leonard, Misionar Oblat al Mariei Imaculate, care venea din Canada mă fascină cu povestirile sale despre misiunile indiene şi eschimeze din acele ţări misterioase. Puţin timp după, un alt misionar oblat, părintele Laverlochere, care lucra mult în vastele teritorii din Baia di James, în Canada, făcu să cadă ultimele mele rezistenţe: povestirile sale care îţi rupeau inima m-au decis ca să devin misionar ca şi el. Atunci nu eram decât în al doilea an de studii ecleziastice, dar de Paşte, plecai din seminar pentru a merge să-i salut pe ai mei la Bouxieres.
Nu terminasem încă nici noviciatul când am primit ascultare pentru misiunea din Natal, în Africa de Sud, pe 7 martie 1852. Era o misiune nouă a Oblaţilor, al cărei fondator, Mons. Allard, era de puţin timp consacrat episcop de Mons. Eugen de Mazenod. Vă amintiţi de el? Pe 21 mai am celebrat împreună cu voi sărbătoarea sa.
Doi ani după, am depus voturile perpetue în Congregaţia Oblaţilor. Şi în mai, 1853 lăsam pentru totdeauna Franţa împreună cu alţi doi oblaţi, părintele Barret şi fratele Bernard, la bordul navei Belle Poule, o navă franceză. Ce călătorie! După ce am lăsat Marea Mediterană, în loc de a naviga direct spre Africa de Sud, am fost duşi de vânturi contrare spre alt ţărm al Atlanticului, până la Rio de Janeiro în America de Sud. Direcţionând din nou vela spre Africa de Sud, trecusem de capul Buna Speranţă pentru a ne regăsi în insula Mauriţiu, în Oceanul Indian!
În final, opt luni după ce am lăsat Franţa, ajunsesem, eu şi colegii mei, în Portul Natal, Durban, pe 21 ianuarie 1854. Era ultima mare călătorie a vieţii mele, şi nu aveam decât 23 de ani. Trei săptămâni mai târziu, Mons. Allard, mă consacra preot la Pietermaritzburg, capitala Natalului. În momentele mai dificile din viaţa mea misionară am avut mereu încredere în Fecioara Maria şi nu am fost dezamăgit: „Noi trăim din speranţă. Noi avem ceva ce ne spune: Speranţă! Este misiunea Sfintei Fecioare. Încă de la început Mama noastră Imaculată ne-a protejat în mod vizibil. Cred că mai devreme sau mai târziu Maria se va manifesta pentru ceea ce este cu adevărat: Mama noastră”.
Am rămas în această ţară până în ziua morţii mele, 29 mai 1914 şi tot în acelaşi loc, pe 15 septembrie 1988 am fost proclamat fericit de Ioan Paul al II-lea.

Comments